Scrisoare.(2)

12 noiembrie: fug şi simt cum totul se prăbuşeşte. Urmele de sânge încă zac proaspete pe pulpa piciorului.
11 noiembrie: norii acoperă trei sferturi din cer şi totuşi nu de ajuns. Privesc pe fereastră şi număr ultimele frunze rămase în copaci.
Telefonul sună rupând parcă interminabila linişte.
- Alo?
- Alo, buna ziua. Sunt agentul Horton de la secţia de crime şi investigaţii, am sunat să vă anunţ în legătură cu d-l Petrescu Arthur. A fost împuşcat aseară şi a murit înainte ca medicii sa poată interveni.
Pac.. Pac.. Pac.. ! Acesta mai era singurul zgomot ce se mai auzea, sunetul venelor ce se spărgeau într-un mod chinuitor şi lent.
Petrescu Arthur- personaj principal al vieţii mele, pozitiv.. cred.. şi singurul om la care am ţinut vreodată şi pe langă toate acestea era şi fratele meu.
Mă îndrept fugitiv spre secţia de unde am primit telefonul.
- "Trupul" a fost ridicat mai devreme de familia acestuia, spuse cu o voce ironică acel agent Horton.
- Dar.., nu înţelegeţi, singura familie a lui sunt eu.
- Ne pare rău domnişoară, dar acum 10 minute au venit părinţii lui şi l-au luat.
- Domnule Horton, dumneavoastră chiar nu înţelegeţi, părinţii noştri au murit acum 2 ani într-un accident de maşină.
- Domnişoară, probabil că aţi suferit un şoc odată cu aflarea morţii fratelui dumneavoastră, mai bine duceţi-vă acasă să vă odihniţi.
Plec cu o urmă de furie şi nedumerire de la secţie. Mă îndrept spre singurul loc unde m-aş putea duce acum : acasă la Arthur.
Teama începe să-mi cuprindă trupul pe măsura ce mă aproprii.
Acum norii au acoperit tot cerul.
Mă aflu în faţa casei numărul 18, în faţa aceşei uşi care-mi trezeşte nenumărate amintiri. Nici acum, de fapt, nu realizam ce s-a îmtâmplat cu adevărat.
Îmi lipesc degetele de uşa scorjită şi împing. Un întuneric neobişnuit mă izbeşte pe măsură ce înaintez. Se aud paşi..
- E cineva aici? ţipai eu speriată.
- Vinooo, vino mai aproapre, răspunse respirat o voce nepământeană.
Ţip. Fug spre scările ce duc la etajul 2, unde se afla camera lui Arthur. În jur se auzeau râsete afundate în întunericul încăperii, râsete ce parca erau batjocoritoare şi îţi înfiltrau o teamă până în adâncul oaselor.
O ultimă scară de urcat şi nu mai pot. Mă ghemui.
- Nu! Nu! Am înnebunit! Lăsaţi-mă -n pace!
- Vinoo, nu te teme, vinooo..
Vocea ma atrage parcă hipnotic şi reuşesc să trec de ultima scară. În faţa mea se află uşa de la camera fratelui meu. O forţă mă împinge fără voie în cameră.
Cad în genunchi. Inima începe sa-mi bată cu atâta putere de parcă ar fi vrut sa iasă afară. Vreau să ţip dar nu pot. În faţa mea pe pat zăcea Arthur întins şi plin de sânge. Geamurile încep să se spargă singure aruncând ameninţător cioburile ascuţite către mine. Corpul mi-a fost prins de o inexplicabilă paralizie şi nu mă puteam feri din calea cioburilor.
Cu o repeziciune uimitoare, sticla îmi străpunge braţul stâng lăsând o dâră mare şi roşie.
- Nu te teme, zise din nou acea voce respirată, vinooo..
Ceva mă împinge din nou spre patul cu trupul lui Arthur.
- Lăsaţi-mă-n pace, vă rog!
Plânsul făcea să mă înec la fiecare cuvânt rostit.
Mă ridic.. Sângele îmi îngheaţă în vene când o mană rece cu atingere apăsată mă cuprinde de pulpa piciorului, strivindu-o. Îmi întorc capul şi în faţa mea se afla chipul împietrit a lui Arthur. Mă privea fix cu o privire de gheaţă şi sângerândă. Simţeam cum respiraţia lui fără viaţă îmi atinge obrajii.. Încă nu-mi dădu-se drumul la picior.
- Arthur, te rog!
- Vinoo, nu te teme, vino cu mine!
- Te rog Arthur, lasă-mă!
- Trebuie să vi! spuse din nou Arthur cu o voce disperată.
Mă zbat să scap din strânsoarea lui şi până la urmă reuşesc.
Fug spre uşa şi observ cum Arthur încearcă să mă urmărească..
Cobor scările, văd ieşirea.. Totul pare să mă tragă înapoi.
Ajung la ieşire şi când deschid uşa deodată mă trezesc. În jurul meu era numai jeleu verde, deoarece încă mă aflam în groapa cu jeleu.
- Ahh ce bine ca a fost numai un vis! spusei eu uşurată.
O mână ce-mi părea cunoscută mă cuprinde de după gât. Îmi întorc privirea şi dau din nou peste ochii înfiorători. Era Arthur.
- N-aş prea crede, spuse el rânjind sarcastic.
12 noiembrie: fug şi simt cum totul se prăbuşeşte. Urmele de sânge încă zac proaspete pe pulpa piciorului.