Scrisoare.(2)

12 noiembrie: fug şi simt cum totul se prăbuşeşte. Urmele de sânge încă zac proaspete pe pulpa piciorului.
11 noiembrie: norii acoperă trei sferturi din cer şi totuşi nu de ajuns. Privesc pe fereastră şi număr ultimele frunze rămase în copaci.
Telefonul sună rupând parcă interminabila linişte.
- Alo?
- Alo, buna ziua. Sunt agentul Horton de la secţia de crime şi investigaţii, am sunat să vă anunţ în legătură cu d-l Petrescu Arthur. A fost împuşcat aseară şi a murit înainte ca medicii sa poată interveni.
Pac.. Pac.. Pac.. ! Acesta mai era singurul zgomot ce se mai auzea, sunetul venelor ce se spărgeau într-un mod chinuitor şi lent.
Petrescu Arthur- personaj principal al vieţii mele, pozitiv.. cred.. şi singurul om la care am ţinut vreodată şi pe langă toate acestea era şi fratele meu.
Mă îndrept fugitiv spre secţia de unde am primit telefonul.
- "Trupul" a fost ridicat mai devreme de familia acestuia, spuse cu o voce ironică acel agent Horton.
- Dar.., nu înţelegeţi, singura familie a lui sunt eu.
- Ne pare rău domnişoară, dar acum 10 minute au venit părinţii lui şi l-au luat.
- Domnule Horton, dumneavoastră chiar nu înţelegeţi, părinţii noştri au murit acum 2 ani într-un accident de maşină.
- Domnişoară, probabil că aţi suferit un şoc odată cu aflarea morţii fratelui dumneavoastră, mai bine duceţi-vă acasă să vă odihniţi.
Plec cu o urmă de furie şi nedumerire de la secţie. Mă îndrept spre singurul loc unde m-aş putea duce acum : acasă la Arthur.
Teama începe să-mi cuprindă trupul pe măsura ce mă aproprii.
Acum norii au acoperit tot cerul.
Mă aflu în faţa casei numărul 18, în faţa aceşei uşi care-mi trezeşte nenumărate amintiri. Nici acum, de fapt, nu realizam ce s-a îmtâmplat cu adevărat.
Îmi lipesc degetele de uşa scorjită şi împing. Un întuneric neobişnuit mă izbeşte pe măsură ce înaintez. Se aud paşi..
- E cineva aici? ţipai eu speriată.
- Vinooo, vino mai aproapre, răspunse respirat o voce nepământeană.
Ţip. Fug spre scările ce duc la etajul 2, unde se afla camera lui Arthur. În jur se auzeau râsete afundate în întunericul încăperii, râsete ce parca erau batjocoritoare şi îţi înfiltrau o teamă până în adâncul oaselor.
O ultimă scară de urcat şi nu mai pot. Mă ghemui.
- Nu! Nu! Am înnebunit! Lăsaţi-mă -n pace!
- Vinoo, nu te teme, vinooo..
Vocea ma atrage parcă hipnotic şi reuşesc să trec de ultima scară. În faţa mea se află uşa de la camera fratelui meu. O forţă mă împinge fără voie în cameră.
Cad în genunchi. Inima începe sa-mi bată cu atâta putere de parcă ar fi vrut sa iasă afară. Vreau să ţip dar nu pot. În faţa mea pe pat zăcea Arthur întins şi plin de sânge. Geamurile încep să se spargă singure aruncând ameninţător cioburile ascuţite către mine. Corpul mi-a fost prins de o inexplicabilă paralizie şi nu mă puteam feri din calea cioburilor.
Cu o repeziciune uimitoare, sticla îmi străpunge braţul stâng lăsând o dâră mare şi roşie.
- Nu te teme, zise din nou acea voce respirată, vinooo..
Ceva mă împinge din nou spre patul cu trupul lui Arthur.
- Lăsaţi-mă-n pace, vă rog!
Plânsul făcea să mă înec la fiecare cuvânt rostit.
Mă ridic.. Sângele îmi îngheaţă în vene când o mană rece cu atingere apăsată mă cuprinde de pulpa piciorului, strivindu-o. Îmi întorc capul şi în faţa mea se afla chipul împietrit a lui Arthur. Mă privea fix cu o privire de gheaţă şi sângerândă. Simţeam cum respiraţia lui fără viaţă îmi atinge obrajii.. Încă nu-mi dădu-se drumul la picior.
- Arthur, te rog!
- Vinoo, nu te teme, vino cu mine!
- Te rog Arthur, lasă-mă!
- Trebuie să vi! spuse din nou Arthur cu o voce disperată.
Mă zbat să scap din strânsoarea lui şi până la urmă reuşesc.
Fug spre uşa şi observ cum Arthur încearcă să mă urmărească..
Cobor scările, văd ieşirea.. Totul pare să mă tragă înapoi.
Ajung la ieşire şi când deschid uşa deodată mă trezesc. În jurul meu era numai jeleu verde, deoarece încă mă aflam în groapa cu jeleu.
- Ahh ce bine ca a fost numai un vis! spusei eu uşurată.
O mână ce-mi părea cunoscută mă cuprinde de după gât. Îmi întorc privirea şi dau din nou peste ochii înfiorători. Era Arthur.
- N-aş prea crede, spuse el rânjind sarcastic.
12 noiembrie: fug şi simt cum totul se prăbuşeşte. Urmele de sânge încă zac proaspete pe pulpa piciorului.

Scrisoare .

Totul a început când am început să scriu această întâmplare, adică în acest moment, chiar acum când mă plimb în această grădină. Deodată mă împiedic de un fir de iarba şi mă absoarbe în el. Mă trezesc ca din leşin într-un tunel în care sunt tot felul de pereţi construiţi din sirop de tusă. Pe măsură ce înaintez simt un miros puternic de ciocolată. Totul în jurul meu e de ciocolată: copacii, florile, norii, iarba, până şi oamenii erau de ciocolată. Totul pare atât de delicios...
Încep să mă plimb şi simt cum mi se afundă picioarele în pămîntul de ciocolată. Deodată mă opresc, deoarece în faţa mea văd adunaţi mulţi oameni de ciocolată care se certau.
- Ce se întâmplă? am întrebat eu.
- Aaaa, ţipară ei, o bucată de carne a ajuns în lumea noastră!!
Începusem să râd zgomotos la cuvintele rostite de ei.
- Staţi liniştiţi, am venit cu gânduri paşnice! De ce vă certaţi domnilor şi doamnelor de ciocolată?
- Noi, oamenii de ciocolată cu lapte cu alune încercăm să-i facem pe oamenii de ciocolată cu stafide să înteleagă că suntem mai buni decât ei!
- Ba nu, noi suntem mai buni! ripostă cei cu stafide.
- Eee, spusei eu cu un zîmbet lacom, asta se poate rezolva...
Şi aşa am început să-i mănînc pe toţi oamenii de ciocolată.
- Hmm..., oamenii de ciocolată de lapte cu alune aveau dreptate, chiar sunt mai buni.
Acum probabil ar trebui să spun ceva de genul: misiune îndeplinită, dar nu e aşa, deoarece la 5 minute şi 29 de secunde de mers se afla ţara limbilor.
Am risipit 5 minute şi 29 de secunde din viaţă şi am ajuns în Limbsville.
Aici era o lume total diferită. Peste tot erau numai limbi zburătoare despre care se spunea că sunt limbile celor care au minţit , deoarece atunci când minţi, limba îţi pleacă în ţara limbilor.
- Dar ce trebuie să fac eu aici? Ahh mi s-a făcut dor de ţara de ciocolată... Mai bine mă pun şi dorm, poate mă trezesc înapoi pe Pământ.
- ABCDV off! ABCDV! ABC.. of!! Nu o să reuşesc niciodată! Bună- amiază fiinţă care nu eşti limbă!
Deschid ochii şi în faţa mea văd un multicorn verde.
- Bună... cred..
- Te rog, te rooog, spune-mi ce urmează după ABCD şi te voi ajuta să scapi din Limbsville!
- "E"! am spus eu râzând.
- ABCDE! Asta este! Îţi mulţumesc fiinţă ciudată care nu eşti limbă. Acum te voi ajuta să ieşi de aici, doar să îmi spui unde vrei să mergi.
- Pe Pământ! am răspuns hotărâtă.
M-am urcat pe spatele multicornului verde şi şi-a luat zborul. Din păcate, în timp ce zburam, multicornul verde m-a scăpat în prăpastia cu jeleu de mere verzi, unde m-am înecat şi am murit.
SFÂRŞIT!