Tablou

Era o zi destul de obişnuită pentru şcoală. A trebuit să îmbrac uniforma de material fad şi fără miros.
Vântul bătea uşor, dar avea în respiraţia lui o tentă foarte stranie de chemare.
- Deschide geamul!
Moment de slăbiciune şi fac acest lucru. Vântul a început sa bată cu putere în cameră.. Dar nimic în plus. Totul normal.
Am intrat în clădirea unde eram obligată să îmi las atât creierul cât şi inima afară şi sa pun praf de cretă în locul acestora. Nu glumesc!
Procedură începută. Mă duc la dulapul meu, dulapul numărul 37 şi le las acolo. Sincer mi-e teamă tot timpul când fac acest lucru.
Cutia imensă cu praful de cretă se afla în centrul şcolii. Era foarte bine păzită. 50 de grame pentru creier, 1 kilogram pentru inimă. Înlocuirea doare de fiecare dată.
Toţi plângem şi ne vrem vieţile lăsate în dulap.
Lumea e altfel acum. Şcoala e condusă de oameni - cretă care ne ţin părinţii închişi în cuşti, iar cine nu vrea să-şi înlocuiască inima şi creierul se va trezi orfan în următoarea zi.
La şcoală, după cum am mai spus, toţi plângem, plângem cu praf de cretă, plângem pentru a îi distra pe cei ce conduc şcoala,pentru oamenii cretă. Vor să facă din noi nişte clowni.
Orele treceau dureros şi greu. în tot acest timp, câteva femei de serviciu se duceau şi spălau creierul şi inima de orice urmă de omenie. Ne animalizau treptat.
La mine nu o făceau. De fiecare dată li se terminau produsele de curăţat la dulapul numărul 36. Nimeni nu ştia. Nu le-am spus.
- Deschide geamul !
Şi de data aceasta ascult, însă faţă data trecută s-a întâmplat ceva în plus: am înghiţit vânt. Ceva moale se aşternea în interiorul meu
Orele s-au terminat. Toţi încetăm să plângem. Mă duc şi returnez praful de cretă din mine şi doare. Totul se linişteşte, însă, când îmi pun inima şi creierul la loc.
Mă decid să explorez oraşul împreună cu o colegă de clasă. Fata 5749. Ne plimbăm şi râdem pe ascuns, căci dacă ne prindeau conducătorii şcolii că râdem, o considerau sfidare şi ne pedepseau.
Pe drum văd aceeaşi imagine pe care o văd zilnic. Imaginea directorului Pan cu ghiozdanul în formă de oaie. Nimic nu mi se părea nou. Aceeaşi cretă curgea repetitiv din locul unde ar fi trebuit să fie inima oii, aceeaşi privire albă şi fără viaţă a lui Pan şi acelaşi mers drept şi simetric.
Vântul a început să bată cu putere din nou. Dintr-o dată aud pe cineva, sau mai degrabă ceva, vorbind din mine.
Praful de cretă din aer îmi intră în ochi, făcându-mă sa-i încleştez pentru un timp.
- Fură ghiozdanul!
Mă opresc.. O voce ciudată ieşea din trupul meu, fără ca să pot să o controlez.
- Fură ghiozdanul! Acum! Va fi prea târziu altădată. Fă-o!
- Cine eşti? Ce vrei? Întrebai cu o voce seacă şi plină de praf.
- Te rog, ia ghiozdanul. Nu mai am timp!
Vocea amuţi. Vântul a încetat sa bată. Totul parcă a dispărut, la fel si directorul Pan.
O pată de nedumerire îmi învăluie mintea. Îmi impun să cred ca mi-am imaginat totul, desigur nu reuşesc.
- Eşti bine?
- Da , 5794, am înghiţit din greşeală mai multă cretă şi am ameţit, atâta tot.
Continui să mă plimb cu ea, apoi mă îndrept spre casă. Am început să număr copacii prăfuiţi doar pentru a îmi potoli neliniştea.
- Hm.. se pare că nici un plan nu-mi reuşeşte astăzi.
Intru în casă. Geamul e încă deschis, iar perdelele se războiesc cu vântul.
Mă trântesc în pat, praful se ridică în încăpere acoperind şi ultima strălucire de soare.
Pe neaşteptate vântul începe să bată din nou cu putere. Se auzea din nou în răsuflarea sa acea uşoară chemare. Praful de cretă, ca şi cum i-ar fi fost frică, s-a aşezat tot la un colţ. Aerul era pur şi camera s-a transformat intr-un cub strălucitor.
- De ce nu ai făcut-o? De ce?! Trebuia să mă asculţi şi să iei ghiozdanul.
- Arată-te! Cine/ce eşti tu? De ce aş fura un ghiozdan, mai ales de la directorul Pan?
- E singura scăpare!
- Despre ce vorbeşti?
De după perdea apăru o sferă luminoasă, în jurul căreia pluteau litere de o fragilitate uimitoare. În centrul sferei se vedea o carte cu coperţile din fire de pânză de păianjen . Lumina era orbitoare.
Vocea provenea din acea sferă.
- Vorbesc despre singura modalitate de a fi liberi, despre singura modalitate ca voi să fiţi înapoi oameni în adevăratul sens al cuvântului. Oamenii-cretă s-au născut în şcoli. Au luat fiinţă din toată răutatea cu care aţi fost călăuziţi, din fiecare vorbă spusă fără sens şi plină de ură. Ei au ştiut că numai luându-vă inima şi creierul vă vor putea subjuga. Prin inimă eraţi oameni, prin creier învăţaţi sa fiţi oameni.
- Dar părinţii de ce i-au luat? De ce ne ameninţă?
- Părinţii erau deja oameni, care nu mai puteau fi schimbaţi. Ei sunt mult prea plini de tot ce cuprinde acest cuvânt : „om”
- Iar tu cine eşti?
- Sunt toată lumina care a rămas pe pământ, toată lumina din voi, sunt singura creaţie ce vă mai poate salva.
- Şi ce legătură are ghiozdanul cu toate acestea?
O emoţie subtilă mi se înfiripa şi circula prin tot corpul.
- Oaia e locul în care stăteam înainte. Eram cea care ţineam nevinovăţia în voi. Dar oamenii-cretă au reuşit să vă transforme. Atunci am fugit. Eu sunt inima oii. Îmbrăcămintea a trebuit sa o las, iar Pan a umplut-o cu praf de cretă. Astfel el are putere asupra oamenilor.
Câteva fire începuseră să se desprindă din cartea ce şedea în mijlocul luminii. Totul arăta atât de minunat.
- Dar de ce eu? De ce eu trebuie ca să iau ghiozdanul?
- Eşti singura căreia nu i-au fost fierte inima şi creierul în apa cu cretă.
Pentru moment îmi doream să mi se fi fiert şi mie viaţa.. Îmi era frică.
- Ai să o faci?, mă întrebă moale sfera.
Vroiam să o fac, vroiam sa fiu liberă!
- Da, dar îmi e teamă..
- Te voi îndruma, iar astfel vom reuşi. Tot ce trebuie să faci e să iei ghiozdanul directorului. Eu mă voi întoarce în pielea mea şi de aici totul se va rezolva. Maine te vei duce la şcoală, iar la întoarcere să-l urmăreşti pe Pan. Apoi fugi până la el şi înhaţi oaia. Eu voi fi în apropiere şi mă voi îmbrăca de-ndată ce tu săvârşeşti acestea.
Totul părea atât de incitant, iar inima îmi era copleşită de o gamă întreagă de simţiri noi.
Am adormit în puritatea aerului.
Când m-am trezit praful era la loc. Aceeaşi atmosferă sobră domina casa; singura diferenţă eram eu.
Deschid geamul.
Ajunsă la şcoală, trec peste procesul înlocuirii. Un râs scapă din mine. Am fost pedepsită pentru acest lucru: 57 de palme peste faţă. Obrajii îmi ardeau dar nu îmi păsa.
Sala de clasă. Colegii plângeau cu toţii , iar profesorul stătea cu ochii plini de o bucurie diabolică în faţa lor.
- De data aceasta am luat destule produse de curăţat. Se pare ca dulapul 37 nu trecea prin aceste intervenţii. Ai grijă sa nu mai greşeşti!
- Da, domnule! răspunse umilă o femeie de serviciu.
Vocile se auzeau de pe hol.
Timpul s-a oprit. Eram încremenită şi nu ştiam ce să fac. Un pumn în masă mă făcu să-mi ridic privirea.
- Tu de ce nu plângi? Îţi ordon să plângi, fiinţă dezgustătoare! Plângi! Tânguie-te! Să te aud!
Nu am reacţionat în nici un fel. O strânsoare puternică îmi sufoca mâna. Profesorul m-a târât afară din clasă şi m-a dus în încăperea unde am mai fost cu ceva timp în urmă. Camera era înghiţită de întuneric; pe pereţi se simţea cum curge apa cu praf.
Un fir de lumină pătrunde rapid, tăind întunericul. Au intrat 5 oameni şi au început sa mă lovească cu ce apucau, dar şi cu vorbe.
Nu am reacţionat în nici un fel. După ce au plecat, m-am ridicat. M-am târât singură de data aceasta. În urma lăsam râuleţe de sânge..
Orele se terminaseră. Am pus înapoi inima si creierul şi simt cum o greaţă îmi îmbrăţişează corpul.
În ciuda acestora îl urmăresc pe director. Totuşi doream să-mi duc la îndeplinire misiunea mea.
Car cu greu trupul şi aud cum praful joacă în mine, cum râde în mine. Înainte de a mă apropia de Pan, sfera îmi apăru în faţă. Nu i-am spus de incidentul cu fierberea vieţii, căci nu puteam; îmi era ruşine şi mă dezgustam.
Astăzi sfera parcă strălucea mult mai tare. După ultimele indicaţii, am fugit după director. Nu mai respir…
Mă apropii..întind mâna şi ating oaia. Praful de cretă încă curgea din locul inimii.
- Stăpâne! Fi atent! Un transformat mă ia!
Directorul se întoarce rapid şi mă prinde de mână. Din ochi ii se scurgea şiruri de praf. Faţa îi era albă şi împietrită.
Mâna a început să se preschimbe în praf de cretă şi încetul cu încetul tot corpul..Un vânt mă sufla încet pe măsura ce mă descompuneam.. Cad la pământ căci nu mai am picioare. O ultimă privire..
- Nuu! Oh nu! Pan blestematu-le! Spuse sfera apropiindu-se cu repeziciune de el.
- Stăpâne, ai grijă!
Directorul deschide gura şi suflă o amestecătură de prafuri peste lumină. Literele cad încet în mormanul de praf de pe jos, se sparg dureros şi rece, lumina se stinge.. cartea se rupe .. Totul e pierdut..
Din corp mi-au rămas doar ochii, dar destul cât să vad o ultimă imagine – Pan sfărâma cu o imensă şi fericită răutate literele şi firele atât de preţioase..
Închid ochii. Vântul nu mai bate. E prea târziu…

Scrisoare.(2)

12 noiembrie: fug şi simt cum totul se prăbuşeşte. Urmele de sânge încă zac proaspete pe pulpa piciorului.
11 noiembrie: norii acoperă trei sferturi din cer şi totuşi nu de ajuns. Privesc pe fereastră şi număr ultimele frunze rămase în copaci.
Telefonul sună rupând parcă interminabila linişte.
- Alo?
- Alo, buna ziua. Sunt agentul Horton de la secţia de crime şi investigaţii, am sunat să vă anunţ în legătură cu d-l Petrescu Arthur. A fost împuşcat aseară şi a murit înainte ca medicii sa poată interveni.
Pac.. Pac.. Pac.. ! Acesta mai era singurul zgomot ce se mai auzea, sunetul venelor ce se spărgeau într-un mod chinuitor şi lent.
Petrescu Arthur- personaj principal al vieţii mele, pozitiv.. cred.. şi singurul om la care am ţinut vreodată şi pe langă toate acestea era şi fratele meu.
Mă îndrept fugitiv spre secţia de unde am primit telefonul.
- "Trupul" a fost ridicat mai devreme de familia acestuia, spuse cu o voce ironică acel agent Horton.
- Dar.., nu înţelegeţi, singura familie a lui sunt eu.
- Ne pare rău domnişoară, dar acum 10 minute au venit părinţii lui şi l-au luat.
- Domnule Horton, dumneavoastră chiar nu înţelegeţi, părinţii noştri au murit acum 2 ani într-un accident de maşină.
- Domnişoară, probabil că aţi suferit un şoc odată cu aflarea morţii fratelui dumneavoastră, mai bine duceţi-vă acasă să vă odihniţi.
Plec cu o urmă de furie şi nedumerire de la secţie. Mă îndrept spre singurul loc unde m-aş putea duce acum : acasă la Arthur.
Teama începe să-mi cuprindă trupul pe măsura ce mă aproprii.
Acum norii au acoperit tot cerul.
Mă aflu în faţa casei numărul 18, în faţa aceşei uşi care-mi trezeşte nenumărate amintiri. Nici acum, de fapt, nu realizam ce s-a îmtâmplat cu adevărat.
Îmi lipesc degetele de uşa scorjită şi împing. Un întuneric neobişnuit mă izbeşte pe măsură ce înaintez. Se aud paşi..
- E cineva aici? ţipai eu speriată.
- Vinooo, vino mai aproapre, răspunse respirat o voce nepământeană.
Ţip. Fug spre scările ce duc la etajul 2, unde se afla camera lui Arthur. În jur se auzeau râsete afundate în întunericul încăperii, râsete ce parca erau batjocoritoare şi îţi înfiltrau o teamă până în adâncul oaselor.
O ultimă scară de urcat şi nu mai pot. Mă ghemui.
- Nu! Nu! Am înnebunit! Lăsaţi-mă -n pace!
- Vinoo, nu te teme, vinooo..
Vocea ma atrage parcă hipnotic şi reuşesc să trec de ultima scară. În faţa mea se află uşa de la camera fratelui meu. O forţă mă împinge fără voie în cameră.
Cad în genunchi. Inima începe sa-mi bată cu atâta putere de parcă ar fi vrut sa iasă afară. Vreau să ţip dar nu pot. În faţa mea pe pat zăcea Arthur întins şi plin de sânge. Geamurile încep să se spargă singure aruncând ameninţător cioburile ascuţite către mine. Corpul mi-a fost prins de o inexplicabilă paralizie şi nu mă puteam feri din calea cioburilor.
Cu o repeziciune uimitoare, sticla îmi străpunge braţul stâng lăsând o dâră mare şi roşie.
- Nu te teme, zise din nou acea voce respirată, vinooo..
Ceva mă împinge din nou spre patul cu trupul lui Arthur.
- Lăsaţi-mă-n pace, vă rog!
Plânsul făcea să mă înec la fiecare cuvânt rostit.
Mă ridic.. Sângele îmi îngheaţă în vene când o mană rece cu atingere apăsată mă cuprinde de pulpa piciorului, strivindu-o. Îmi întorc capul şi în faţa mea se afla chipul împietrit a lui Arthur. Mă privea fix cu o privire de gheaţă şi sângerândă. Simţeam cum respiraţia lui fără viaţă îmi atinge obrajii.. Încă nu-mi dădu-se drumul la picior.
- Arthur, te rog!
- Vinoo, nu te teme, vino cu mine!
- Te rog Arthur, lasă-mă!
- Trebuie să vi! spuse din nou Arthur cu o voce disperată.
Mă zbat să scap din strânsoarea lui şi până la urmă reuşesc.
Fug spre uşa şi observ cum Arthur încearcă să mă urmărească..
Cobor scările, văd ieşirea.. Totul pare să mă tragă înapoi.
Ajung la ieşire şi când deschid uşa deodată mă trezesc. În jurul meu era numai jeleu verde, deoarece încă mă aflam în groapa cu jeleu.
- Ahh ce bine ca a fost numai un vis! spusei eu uşurată.
O mână ce-mi părea cunoscută mă cuprinde de după gât. Îmi întorc privirea şi dau din nou peste ochii înfiorători. Era Arthur.
- N-aş prea crede, spuse el rânjind sarcastic.
12 noiembrie: fug şi simt cum totul se prăbuşeşte. Urmele de sânge încă zac proaspete pe pulpa piciorului.

Scrisoare .

Totul a început când am început să scriu această întâmplare, adică în acest moment, chiar acum când mă plimb în această grădină. Deodată mă împiedic de un fir de iarba şi mă absoarbe în el. Mă trezesc ca din leşin într-un tunel în care sunt tot felul de pereţi construiţi din sirop de tusă. Pe măsură ce înaintez simt un miros puternic de ciocolată. Totul în jurul meu e de ciocolată: copacii, florile, norii, iarba, până şi oamenii erau de ciocolată. Totul pare atât de delicios...
Încep să mă plimb şi simt cum mi se afundă picioarele în pămîntul de ciocolată. Deodată mă opresc, deoarece în faţa mea văd adunaţi mulţi oameni de ciocolată care se certau.
- Ce se întâmplă? am întrebat eu.
- Aaaa, ţipară ei, o bucată de carne a ajuns în lumea noastră!!
Începusem să râd zgomotos la cuvintele rostite de ei.
- Staţi liniştiţi, am venit cu gânduri paşnice! De ce vă certaţi domnilor şi doamnelor de ciocolată?
- Noi, oamenii de ciocolată cu lapte cu alune încercăm să-i facem pe oamenii de ciocolată cu stafide să înteleagă că suntem mai buni decât ei!
- Ba nu, noi suntem mai buni! ripostă cei cu stafide.
- Eee, spusei eu cu un zîmbet lacom, asta se poate rezolva...
Şi aşa am început să-i mănînc pe toţi oamenii de ciocolată.
- Hmm..., oamenii de ciocolată de lapte cu alune aveau dreptate, chiar sunt mai buni.
Acum probabil ar trebui să spun ceva de genul: misiune îndeplinită, dar nu e aşa, deoarece la 5 minute şi 29 de secunde de mers se afla ţara limbilor.
Am risipit 5 minute şi 29 de secunde din viaţă şi am ajuns în Limbsville.
Aici era o lume total diferită. Peste tot erau numai limbi zburătoare despre care se spunea că sunt limbile celor care au minţit , deoarece atunci când minţi, limba îţi pleacă în ţara limbilor.
- Dar ce trebuie să fac eu aici? Ahh mi s-a făcut dor de ţara de ciocolată... Mai bine mă pun şi dorm, poate mă trezesc înapoi pe Pământ.
- ABCDV off! ABCDV! ABC.. of!! Nu o să reuşesc niciodată! Bună- amiază fiinţă care nu eşti limbă!
Deschid ochii şi în faţa mea văd un multicorn verde.
- Bună... cred..
- Te rog, te rooog, spune-mi ce urmează după ABCD şi te voi ajuta să scapi din Limbsville!
- "E"! am spus eu râzând.
- ABCDE! Asta este! Îţi mulţumesc fiinţă ciudată care nu eşti limbă. Acum te voi ajuta să ieşi de aici, doar să îmi spui unde vrei să mergi.
- Pe Pământ! am răspuns hotărâtă.
M-am urcat pe spatele multicornului verde şi şi-a luat zborul. Din păcate, în timp ce zburam, multicornul verde m-a scăpat în prăpastia cu jeleu de mere verzi, unde m-am înecat şi am murit.
SFÂRŞIT!